Să ne imaginăm că emoțiile sunt asemeni unor actori care abia așteaptă să intre pe scenă să își joace rolul. Dar noi ținem blocați în culise unii actori. Ne temem că rolul lor este prea ciudat, că ne-ar pune într-o lumină proastă și mergem până într-acolo încât stăm de pază la ușa cabinei. Actorul știe că i-a venit rândul să urce pe scenă și forțează ușa să iasă, dar noi ținem bine de ușă, ne opintim cât ne țin puterile pentru a împiedica acel actor să ajungă pe scenă. Efortul ne sleiește de energie.

În plan psihologic resimțim această luptă ca pe o tensiune interioară, o stare de agitație, parcă nu ne găsim locul, nu ne putem hotărî, ne temem să nu facem ceva greșit.

Uneori, este suficient să dăm drumul la ușă. Actorul poate ieși pe scenă, își recită rolul și pleacă liniștit acasă, lăsându-ne cu întrebarea ”oare de ce a trebuit să țin atât de mult blocată ușa aceea?”.

Alteori, nu putem să facem acest lucru pur și simplu. Avem nevoie să ne simțim în siguranță, să avem certitudinea că imaginea noastră nu va fi afectată. Psihoterapia oferă acest cadru sigur în care să poți explora emoțiile pe care le-ai ținut blocate în culise până acum, cu costul unor mari eforturi.

Clienții care au trecut prin această experiență spun că se simt ca și cum li s-a luat o mare greutate de pe umeri. Se eliberează toată energia care era investită pentru a ține bine ușa și oamenii încep să se simtă mai liberi, mai spontani, mai puțin defensivi. Dispar agitația, tensiunea și nehotărârea, fiind înlocuite de o stare de calm și liniște interioară.