Ce facem când prezentul devine prea frumos? Când, după ani de căutări și tânjire după iubire, apare omul mult dorit? Am crede că totul se va lega firesc, așa cum se întâmplă cu un puzzle la care adăugăm, triumfători, ultima piesă.

Dar nu e așa. Sau nu numai așa. Pentru că trecutul a lăsat urme. Oamenii nepotriviți au lăsat urme. În timp, frica ne-a devenit prietenă și a ajuns să ne ghideze acțiunile. Frica de abandon a fost cea care ne-a făcut să ieșim dintr-o relație care ne putea învăța atâtea; frica de a ne arăta vulnerabili într-o lume în care cel puternic este elogiat și dat ca exemplu ne-a făcut să ne închidem în noi; frica de a părea ridicoli într-o lume în care toți par așa siguri pe ceea ce au de făcut ne-a făcut să spunem NU atâtor șanse.

Frica ne-a redus la niște persoane temătoare, cu vocea stinsă și mult prea sensibile la orice vorbă a celor din jur. A construit, astfel, timp de ani de zile, un fals loc de siguranță: o bulă singuratică, situată undeva în umbra lumii reale, bulă în care ne retragem atunci când ne simțim copleșiți de ce se întâmplă în jur.

Fuga de realitatea relațiilor, cu bune și rele, ne-a făcut să iubim idei: ideea de dragoste adevărată, ideea de completă siguranță, ideea de compatibilitate perfectă, ideea de suflete-pereche.

Și deodată apare un Om Real. Care ne întinde o mână și ne invită afară. Și acceptăm, dar nu venim singuri, venim cu toată încărcătura emoțională a trecutului. Și ne simțim dezorientați și nesiguri, dar și curioși și …vii.

Ce putem face când trăim asta? Putem să facem pace cu trecutul nostru, acceptând că suntem rezultatul său, să nu ne grăbim, să ne dăm timp să trăim fiecare etapă a acestei noi legături create. Să fim deschiși față de celălalt, dar și să avem încredere în acest proces de vindecare, odată conștientizat și odată început. O să doară, ca orice perioadă de refacere, dar va trece, cu răbdare și păstrând în noi bucuria unui nou început.